Între Zamolxe și Culianu

Suedia și Norvegia, de exemplu, au schimbat brusc macazul în anii 1930, după o luptă nonviolentă prelungită. Ei au „concediat” pe cei 1% care aveau banii și erau proprietarii fabricilor pentru a crea ceva diferit. Ambele țări au avut o istorie de sărăcie oribilă. Sute de mii de oameni au emigrat pentru a evita foametea. Cu niște sindicate foarte eficiente ambele țări au construit economii robuste și de succes, care aproape au eliminat sărăcia, au extins învățământul universitar gratuit, au desființat mahalalele, au oferit asistență medicală excelentă tuturor și au creat un sistem de ocupare integrală a forței de muncă. Spre deosebire de norvegieni, suedezii nu au găsit petrol, dar asta nu ia împiedicat să construiască ceea ce un ”World Factbook” (CIA) numește „un standard de viață de invidiat”.

În ambele țări, trupele au fost chemate să apere pe cei de la putere; oameni au murit. Filmul suedez Ådalen 31, a povestit în mod surprinzător povestea suedeză în , care descrie greviștii uciși în 1931 și scânteia unei greve generale la nivel național. (Puteți citi mai multe despre acest caz în baza de date globală privind acțiunile nonviolente.)

Norvegienii s-au organizat mult mai greu, deoarece populația mică a Norvegiei (aproximativ trei milioane) era răspândită pe un teritoriu de mărimea Marii Britanii. Oamenii erau despărțiți de munți și fiorduri și vorbeau dialecte regionale în fiecare vale izolată. În secolul al XIX-lea, Norvegia era condusă de Danemarca și apoi de Suedia; în contextul Europei, norvegienii erau „rudele sărace”, care nu prea contau.

În 1905, în cele din urmă, Norvegia devenea independentă. Când muncitorii s-au format sindicate la începutul anilor 1900, ei s-au îndreptat, în general, spre marxism, organizându-se pentru revoluția comunistă. Ei au fost bucuroși de răsturnarea țarului în Rusia, iar Partidul Laburist Norvegian sa alăturat Internaționalei Comuniste organizată de Lenin.

Nu a durat mult și majoritatea norvegienilor s-au despărțit de strategia leninistă de a folosi violența: norvegienii doreau să-și câștige revoluția prin lupte colective nonviolente, împreună cu stabilirea cooperativelor și folosirea arenei electorale. În anii 1920 grevele au crescut în intensitate. Orașul Hammerfest a format o comună în 1921, condusă de consiliile muncitorilor; armata a intervenit să o zdrobească. Răspunsul muncitorilor a dus la o grevă generală națională. Angajatorii, susținuți de stat, au înăbușit greva, dar muncitorii au izbucnit din nou în greva fierarilor din 1923-24.

Partidul Laburist, între timp, s-a deschis pentru toți, fie că erau sau nu într-un loc de muncă sindicalizat. Marxiștii și unii reformatori s-au alăturat partidului. Mulți muncitori din agricultură rurală s-au alăturat Partidului Laburist, precum și câțiva mici proprietari. Existau sindicate organizate de jos în sus și lideri care au înțeles că este nevoie de o luptă prelungită, a fost nevoie de o conștientizare constantă și de organizare pentru o campanie nonviolentă.

Muncitorii norvegieni au lansat un nou val de greve și boicoturi în 1928. Criza a lovit în 1931. Erau mai mulți șomeri în Norvegia decât în ​​orice altă țară nordică. Când federația angajatorilor a blocat fabricile pentru a încerca să forțeze o reducere a salariilor, muncitorii au pornit demonstrații masive. Mulți au rămas pe drumuri pentru că nu își mai puteau plăti datoriile la bănci. (Sună familiar?) Criza s-a adâncit, și nici fermierii nu au mai putut să-și  plătească datoriile. Pe măsură ce turbulența a lovit sectorul rural, mulțimile s-au coalizat pentru a împiedica evacuarea familiilor din fermele lor.

Partidul Agrar, care a inclus fermieri mai mari și care anterior fusese aliat cu Partidul Conservator, a început să se distanțeze de elitele bogate;  Până în 1935, Norvegia a fost la un pas de colaps. Guvernul condus de conservatori pierdea zilnic legitimitatea; Cei 1% care dețineau puterea (și banii) nu mai controlau masele de muncitori care se uniseră cu fermierii și acționau ca o armată. 

Partidul Laburist a făcut un compromis cu Conservatorii și le-a promis proprietarilor să-și păstreze dreptul de a-și deține și de a-și administra propriile firme. În 1935 o coaliție fără Conservatori a preluat puterea.

Au extins economia și au început proiectele de lucrări publice pentru a da de lucru la oameni și asta a devenit piatra de temelie a politicii economice norvegiene. Succesul care a urmat și lupta continuă a muncitorilor au făcut posibilă o lină naționalizare a firmelor mari în anii următori. (Pentru detalii citiți Baza de date globală de acțiune nonviolentă.)

tradus de prin istorii

Foamete și sărăcie am avut și noi dar am trimis bărbații cu nemții încolo și apoi ne-am luat cu rușii în partea alaltă…