În pădure fagi înalți și drepți strâng pământul între rădăcini și aruncă cât mai sus frunzele către soare. Nimic nu pare mai important decât evadarea din umbră, înălțarea nesăbuită, verticala departe de rădăcini.
Vârfurile domolesc vântul , frunzele macină lumină și
te simți tot timpul privit, nesigur. Și nesingur.
Am ajuns aici căutând o pădure cât mai puțin accesibilă oamenilor. Mi-am montat cortul, am rostogolit rucsacul înăuntru și acum mă lăfăi în frunziș încercând să pricep ceea ce simt.
Cred că e o sinestezie, un sentiment unic împletit din tot ce simțurile îmi aduc. Sau mă înșel? Nu denumirea contează, deși privesc și aud odată cu vântul, gâzele, păsările aud pașii unei capre undeva în spatele meu.
O rază de soare trece peste mine, ațipesc și visez o gară aglomerată cu oameni panicați că nu se știe când vine trenul. Am o bănuială că nu o să mai vină niciodată vreun tren pentru oamenii ăștia și mă uit în zare căutând pădurea.
Mă trezesc, recunosc visul; e doar un sentiment pe care o să îl am cândva. Synestezia mă preia.
Între Zamolxe și Culianu 
Lasă un răspuns