Decent, pentru că zbuciumul durase câțiva ani, cei doi deciseseră împreună să divorțeze. Mai era o formalitate de îndeplinit: procesul. (implicit avocați judecător și martori…)
Am acceptat să le fiu martor pentru că fusesem exact asta în timpul prăbușirii familiei prin depresii, tentative de suicid, adulter și alte. În plus datorită unor lipsuri de personalitate (plusuri? caracter?) îmi place tare de tot să vorbesc în public.
Nu ca să economisim timpul justiției ci pentru că eram foarte jenați de expunerea socială a unui eșec profund, am fost instruit de avocat să prezint lucrurile abrupt fără să se vadă șanse pentru a repara ”celula de bază a societății”.
”Știu că de peste doi ani această căsnicie a încetat să existe de fapt. Cei doi candidați la divorț, (judecătorul se uită urât la mine!) cei doi prieteni ai mei care cer divorțul azi, trăiesc separați și nu mai colaborează nici măcar în chestiunile legate de creșterea copilului pe care îl au împreună. Menționez că de aproape doi ani au încetat contactele intime și ambii soți desfășoară astfel de relații cu terțe persoane înafara mariajului.” (judecătorul mă sfredelește cu coada ochiului !)
”Sunteți foarte sigur pe dumneavoastră. Cum de știți toate astea?”
”În toată această perioadă le-am fost confident și mai mult, am fost consilierul, puteți spune psihologul, doamnei…”
”Aveți studii, vreo atestare oficială care vă permite să dați sfaturi în astfel de situații?”
”Nu am Domnule Judecător, eu doar sunt fericit.”
Povestea asta (reală!) este introducere la o întrebare importantă: Când totul o ia razna, când te suspectezi de o formă de nebunie, când realitatea își schimbă forma de mai multe ori pe zi de nu mai știi sigur pe ce lume te afli;
Pe cine cauți? Sfaturile cui o să le asculți smerit?
Psihologul sau acel cunoscut care a probat acu’ 4 ani cămașa de forță? Pe un popă sau un prieten? Care prieten?
Hotărăște-te de pe acum că atunci când totul o ia razna nu mai ai cu ce să hotărăști.
Între Zamolxe și Culianu 
Lasă un răspuns