Între Zamolxe și Culianu

E ttitlul unei cărți de 10 lei. Link

La 40 de ani, psihoterapeutul Vincent Deary isi paraseste locul de muncă din Londra, își vinde casa și se mută la Edinburgh pentru a scrie o carte despre… schimbare. Ținta sa nu este o lucrare de psihologie populară, despre cazurile clinice, ci o scriere autentică despre propria sa viață, despre familia sa, despre prietenii săi, un proiect ambițios de a aduce împreună, într-o viziune coerentă, teorii cunoscute referitoare la natura umană si la tehnologiile schimbării.
Pentru a vedea cum suntem, cum arată viata noastră normală, nu e nevoie sa privim prea in profunzime. Căci lumea noastră este mică. Oamenii sunt creaturi ale obișnuinței: își construiesc un drum in viață, îl consolidează , se instalează comod în el și tind să nu-l mai părăsească. In cea mai mare parte a vieții trăim pe pilot automat. Ne place sa trăim astfel. Dar apoi, inevitabil, intervine ceva ce ne scoate de pe drumul bătătorit al rutinei si ne pune in fața marii provocări a schimbării.
Cum ne comportăm odată confruntați cu această veritabilă criză , ce strategii adoptăm și care sunt pașii pe care-i urmăm pentru a ne instala cat mai rapid si mai confortabil intr-o noua lume mică sunt teme pe care autorul le tratează, inainte de toate, cu un viu interes personal. (Text de Dana Ligia Ilin)

Pleci din pct. N(naștere) spre pct. M(moarte) . Ai în dotare un sistem nervos (SN) conceput de milioane de ani de evoluție să facă această excursie eficientă(realizări multe, mari) și prolifică(să lași urmași).

Pentru eficiență SN automatizează task-urile cu orice ocazie. Am doi nepoți care fac asta; unul face primii pasi, cel mare învăță să manipuleze mediul (cu părinții știe deja). Peste ani aceste automatizări vor deveni stil, caracter, principii, subconștient. Aduce confort traiul pe pilot automat și nu e rău căci in confort crești, încerci, înveți, te repari. În confort te așezi, acolo nu te doare nimic. Acolo este mare parte din Drum și astă parte e pe pilot automat.

Acum sar cu gândul la capătul celalalt al drumului. M. „Cel mai bun lucru în viață e să te trezești dimineața și să nu te doară nimic” spunea bunicul, dar când spunea asta îi făceam deja injecții cu morfină. Trecuse prin viață ca un erou masculin: aventuri, competiții, război, aventuri, familie, nepoți, aventuri, eu. Peste ani, fiica lui și mama mea, observa surprinsă „singurul loc unde nu mă doare nimic e în patul meu! ” Și s-a retras permanent către confort până … până la capăt.

Despre drumul prin viață cu creierul în „default mode”, despre viața pe pilot automat, atât cartea de mai sus cât și restul specialiștilor susțin că asta e 90% (unii zic 95%).

Devine îngrijorător când realizezi cât de multe automatisme poate duce inconștientul: nu e doar conducerea mașinii, și respirația, este și reacția pe care o ai când ești contrazis sau criticat, este felul în care mănânci, cum iubești, (!), relația cu restul lumii și relația cu cei mai apropiați, reacția la orice stimuli dacă este rapidă este și ea automatizată.

Restul, 5-10% este conștient. Când mergi pe pe un drum accidentat, când conduci off-road, vizitezi un oraș străin, când te întreabă partenerul despre bani sau divorț, vine furtuna și ești în pădure, când auzi știri amenințătoare creierul iese din buclele automate și… Simți că trăiești, sau te simți amenințat, sau intri în panică, după caz. E criză, ești foarte viu, ești tot aici, prezent.

Intră in funcțiune cealaltă parte a creierului mai înceată. Link. De data asta poți să judeci orice bit de informație. Creierul percepe totul ca și cum ești primul om pe o planetă străină; automatismele încetează să existe. Privești peisajul și uau! Totul este nou, nemaivăzut.

Asta se întâmplă când simți sub tălpi terra incognita. Se întâmplă în criză sau dacă iei anumite psihedelice. Este de fapt cealaltă parte a creierului; cea care judecă fără prejudecăți, judecă conștient, judecă autentic. Abia acum ești prezent.

Peste 1200 km pe jos, la firul ierbii. Două luni prin Terra incognita fără să las creierul în default mode. În somn mai scapă sărăcuțul dacă prinde ceva energie.

OK, oameni buni, scuze pentru introducerea în neurologie! Via Transilvanica rescrie neurologica călătorului căci zilnic intri in „terra incognita” dar ești totuși in țara ta. Faci o bucată din via transilvanica și-ți vezi totul altfel, și te vezi cu totul altfel.

E evident că am devenit mai sensibil, dar bănuiesc mai multe schimbări.(oi fi mai prost? Ce-i ăla prost?)

Cum sunt?

Singurul loc unde nu mă doare nimic este…

pe Drum. !!

Întru în porțiunea unde eu sunt acasă. Mai am 100km. Și-s aici oameni extraordinari pe care îi respect dintotdeauna și aș putea zăbovi la fiecare… Drumul mi se termină și nu știu să fac asta. Nu știu sa mă opresc, e o mică moarte.

Mă iertați dacă o să calc în câteva străchini acu’