Între Zamolxe și Culianu

O fi din cauză că merg singur, sau pentru că-s un sucit. O fi efectul a 36 de zile de marș sau natura in care mă scald zilnic.

Dar în fiecare dimineață mă izbește ceva, o euforie luminoasă, ceva care nu e din mine dar e super-mișto.

Am vorbit despre asta cu Alin Ușeriu când mai avea vreo 100km până la capat și mi-a zis: „Dacă aș putea transfera acest sentiment cuiva, atunci acel om ar lăsa totul și ar pleca pe drum.”

Acum mi se întâmplă mie. Și îmi amintesc că am mai simțit așa ceva fără sa pot să regăsesc „harta” care duce acolo. Îmi amintesc un text Voicu Bojan despre cum e „când te ajunge sufletul din urmă”. link aici. Asta e: îți dai timp, mergi la pas, și te ajunge sufletul tău rămas în urmă.

Citisem despre euforia lucidă pomenită de Julius Evola în „Meditations on the Peaks” Link Subtitlul cărții (în engleză, o s-o traduc ilegal cândva.) „Mountain Climbing as Metaphor for the Spiritual Quest”

Undeva, in fiecare dimineață, îți doresc sentimentul ăsta că „totul e cât se poate de bine în cea mai bună lume posibilă”.

Pentru că alta lume n-ai, nu cunoști, și pentru că privești în jur și așa E! 

Fac eforturi să revin lucid, rațional și practic. Am deci cea mai caldă simpatie pentru cei închiși, cei care sunt prizonierii confortului clădit cu mari sacrificii și ghinioniști sorții. Sincer respect pentru cei care au ales să-și sacrifice timpul. (a sacrifica=a transforma în sacru) Mă dor bătrânii a căror viață este mai grea pe zi ce trece, mă doare înțelepciunea lor nefolosită.

Mă opresc că iată o tufă de cătină: iieeks, nu-i bună, a prins-o bruma necoaptă. Scuip, recunosc că gustul este totuși interesant, și îmi notez să „descopăr” cândva oțetul de cătină. (verificat, îl vând deja unii cu marketing mult…)

Am prins un culuar pe care se poate zbura. O fac, bucurați-vă pentru că se poate întâmpla așa ceva. Eu zbor doar.

Sunt tânăr (pt. că evit oglinzile!)  făcui deja 12 km, un cioban îmi făcu cinste c-o bere și recunoscurăm ca suntem bine deși am fost tineri și proști. Ba avusărăm timp să și povestim cu ochii umeziți câte o mare prostie care ne doare încă dar iată e ireparabilă. Hai, Doamneajută!

Urc, mângâi o matraguna (vezi foto) și butonez pe telefon textul ăsta ca un dependent de lume ce sunt.

Și mă trateeez! (oțet de mătrăgună hmm)

Ma mai suna câte un prieten sa ma întrebe dacă nu îmi e frig sau frica de sălbăticiuni. Știți diminețile reci cu ceață deasă de se văd picăturile minuscule de apa plutind? Aflați că deasupra de 700m e soare. Nu văd decât muntii și o mare de nori sub care sunteți voi. M-am întâlnit cu Ursu acu vreo săptămână „Hei, moșule stai să-ți fac o poza!” N-a stat.

Altă zi. Picioarele se dau la mers, sun o gazdă care e în… Timișoara. „Te întâlnești cu Mihai și-ți dă cheile”

Mihai face la cazan deci țuică proaspătă cu slană și cartofi pe jar. Plus niște cârnați cu ceapă (sângerete) care „se fac doar pe aici”

Si recunosc (gust!) cea mai mare resursă a turismului românesc. Omul și viața sa locală autentică și irepetabilă. Experiență rezervată celor ce lasă Drumul să le arate adevărata Românie, singura adevărată.

Nu ratați pozele împrăștiate în acest articol. Pentru oricare dintre ele merită să pleci de acasă două luni.