Între Zamolxe și Culianu

Și nici nu ieși trenu din Severin și trecui pe lângă piciorul podului care e de azi 8 octombrie capătul de sud al Via Transilvanica.

Adică stați așa că ceva e ciudat: sunt in tren, merg la Putna de unde o sa plec pe jos (octombrie noiembrie și ceva din decembrie) că să ajung unde sunt deja?!!

Nici nu plecai bine și survolez deja finalul călătoriei. Ajunsăi înainte de a pleca dar totuși plec pentru ca să ajung în decembrie … unde eram adineauri.

Logica Drumului, mintea călătorului lucrează puțin altfel; nu există capăt sau țintă când vorbești de Drum (cu „D” mare)

In lumea Oamenilor drumul duce de colo colo. În lumea Călătorului Drumul este puțin altceva. Nu știu precis dar este altceva. Și pricep deocamată că nu are final, scop, țintă, nu are nici punct de start.

Ma duc ca să mă întorc, plec departe că să ajung aici, percep ca pe o disonanță intrarea în paradigma Drumului.

Si dacă viața fiecăruia este o Călătorie unde scopurile și realizările sunt doar borne pe traseu, iată-mă in situația de a măsura cu pasul (1400km) o lecție de viață pe care doar Drumul o poate oferi.

Devine puțin ilogic să-i urmezi viață lungă unuia care preferă drumurile scurte, nu-i așa?

Urați-mi Calea cea lungă. Vă mai scriu.