Între Zamolxe și Culianu

Traducere ilegală a https://nautil.us/the-wizards-of-mind-control-238543/ scris de Laith Al-Shawaf is an associate professor of psychology at the University of Colorado in Colorado Springs.

Ce s-ar întâmpla dacă o forță exterioară ți-ar putea controla mintea și te-ar face să acționezi împotriva propriilor interese? Este o perspectivă terifiantă – una care ne captează imaginația și care apare frecvent în ficțiunea noastră. Este scopul unuia dintre cele trei blesteme de neiertat din Harry Potter. Este scopul lui Newspeak, limbajul fictiv din 1984 al lui George Orwell. Încântă în clasici precum Brave New World și The Manchurian Candidate. În anii 1950, CIA era atât de îngrijorată de faptul că comuniștii dezvoltaseră tehnici de control al minții, încât a lansat propriul program secret numit MK-ULTRA, al cărui scop era de a folosi droguri halucinogene și manipulări biologice pentru a obține controlul minții în moduri care să poată fi folosite împotriva dușmanilor Statelor Unite. Nu a funcționat – dar controlul minții este real și poate fi observat în natură. Paraziții o fac tot timpul.

Paraziții sunt organisme care trăiesc în sau pe alte creaturi, hrănindu-se cu gazdele lor și luându-le resursele. Aceștia infectează animalele și le trag sforile comportamentale, manipulându-le ca pe niște marionete. Astfel de paraziți sunt „în esență neuroingineri”, după cum spune o lucrare recentă, „capabili să controleze sistemele nervoase centrale ale gazdelor pe care le infectează „1. Tacticile lor sunt uimitoare.

Controlul neurochimic al minții nu este doar un subiect de science-fiction.

Luați în considerare gălbeaza, parazitul Dicrocoelium dendriticum. Acesta pune la cale un ciclu care începe în ficatul unui animal cu copite – o vacă sau oaie. Mai întâi, depune ouă care ajung în sistemul digestiv al animalului. Când ouăle sunt eliminate, un melc se hrănește cu ele. Ouăle parazitului eclozează în interiorul intestinelor melcului. Odată ce larvele sunt capabile, ele străpung intestinul melcului până în tractul digestiv al acestuia, unde devin juvenili. Paraziții ies atunci când melcul excretă o minge de noroi.

Furnicile înghit apoi bulgării de noroi încărcați. Parazitul are acum nevoie ca gazda sa furnică să fie mâncată de un animal cu copite pentru a relua ciclul – dar aceasta este o problemă, deoarece animalele cu copite mănâncă iarbă, nu furnici. Soluția parazitului? Să facă furnica să urce până la vârful unui fir de iarbă și să o imobilizeze acolo – exact în locul în care are cea mai mare probabilitate de a fi mâncată de o vacă sau oaie care pășunează. Dar dacă se află la vederea soarelui de la amiază, furnica ar putea fi arsă și ucisă înainte de a avea șansa de a fi mâncată. Pentru a rezolva această problemă, parazitul face ca furnica să se retragă în josul firului de iarbă atunci când devine prea cald. Când vremea se răcește, D. dendriticum împinge furnica înapoi în vârf după ce riscul de moarte prin arsură a trecut.

Nu toți paraziții sunt microbieni. Să luăm exemplul paraziților de cloșcă – păsări care își lasă ouăle în cuiburile altor păsări pentru ca aceste ouă abandonate să poată fi crescute de părinți adoptivi neștiutori. Unii cuci folosesc strategii de manipulare de tip mafiot: Dacă părinții gazdă resping oul străin, cucul se va întoarce și va pedepsi gazdele prin distrugerea întregului cuib.   2 Ideea acestei strategii a parazitului este că stimulează respectarea legii de către părinții gazdă: Dacă gazda tolerează un ou străin, i se va permite să crească mai mulți pui proprii. Dacă respinge oul străin, va pierde toți puii proprii. Prin urmare, gazda este presată să tolereze ouăle de parazit. Cercetătorii nu știu încă dacă paraziții obișnuiți, care nu sunt ouătoare, folosesc vreodată strategii similare, de tip „mafiot”, pentru a-și face gazdele să se alinieze.

ANT ZOMBIE: Ciuperca care crește din capul acestei furnici moarte a preluat controlul asupra minții insectei, îndemnând-o să mănânce o plantă poziționată deasupra unei poteci de furnici, astfel încât sporii săi să poată infecta mai multe victime.

Viermele plat parazit Euhaplorchis californiensis are o abordare mai bizară. Misiunea sa: Să infecteze un pește, să deturneze mintea peștelui și să-l forțeze să fie mâncat de o pasăre, unde viermele plat își poate completa ciclul de viață. Viermele plat manipulează peștele pentru ca acesta să petreacă mai mult timp la suprafața apei – locul perfect pentru un pește care dorește să devină cina păsărilor.3 Parazitul are și un al doilea truc în mânecă: îl face pe pește să se rostogolească în mod repetat într-o parte și să își arate burta, care emite o strălucire argintie vizibilă care atrage atenția păsărilor de pradă de deasupra capului.

Cum reușește E. californiensis să facă acest lucru? Se instalează în creierul peștelui și îi modifică neurochimia.4 Deși mecanismele exacte nu au fost încă descoperite, dovezile arată că parazitul modulează nivelurile de dopamină și serotonină ale peștelui – legate de excitație și locomoție – inhibând răspunsul natural al acestuia la stres. În esență, parazitul încurajează peștele să rămână mobil și vizibil, ceea ce îl face mai probabil să fie mâncat de prădătorii săi. Controlul neurochimic al minții nu este doar un subiect de science-fiction. Este o strategie de succes pe care unii paraziți au transformat-o într-o artă bine pusă la punct.

La fel ca E. californiensis, viermele plat Leucochloridium își manipulează și el gazda pentru a fi devorată de prădători. Acest vierme plat viclean infectează melcii cu fler artistic. Pentru ca gazda sa să semene mai mult cu o omidă gustoasă – extrem de suculentă și atractivă pentru păsări – parazitul transformă pedunculii oculari ai melcului într-un dans palpitant și pulsatoriu de culoare.

Paraziții au mai multe metode de a obține ceea ce vor. Uneori, ei își manipulează gazda pentru a căuta mediul de care au nevoie pentru a se înmulți sau pentru a-și elibera ouăle. Atunci când un parazit păros infectează un greier, acesta îl determină pe greier să facă ceva șocant: să se sinucidă sărind în apă. Acest lucru ucide greierul, dar aduce beneficii viermelui: Parazitul poate acum să iasă din gazda sa greiere și să înceapă următoarea etapă a ciclului său de viață, care presupune găsirea unui partener și eliberarea ouălor de parazit în apă. Dacă vi se pare că acest lucru sună prea bizar pentru a fi real, credeți-mă, sunt înțelegător. Dar dovezile arată că această strategie – care conduce gazda la sinucidere în apă – este atât de eficientă încât a evoluat de mai multe ori în rândul diferitelor linii de paraziți.

Ciupercile parazite au un truc similar. Manipularea lor nu implică apa, dar este la fel de dramatică. Ciuperca își forțează gazda furnică infectată să se urce pe o creangă înaltă dintr-un copac, astfel încât furnica să moară acolo unde condițiile sunt mai bune pentru parazit. Din punctul de vedere al parazitului, o creangă înaltă este punctul de observație perfect de unde poate face să plouă cu spori de ciupercă asupra noilor gazde.

Pentru a aprecia cât de sofisticată este această tactică, este util să știm că furnicile sunt maestre în oprirea răspândirii bolilor infecțioase. Ele pun în carantină membrii bolnavi ai grupului lor, iar atunci când un coleg de cuib moare, ele îndepărtează rapid cadavrul din cuib. Forțând furnicile infectate să părăsească cuibul și să moară în altă parte, ciuperca reușește să ocolească practicile de carantină ale furnicilor. Deoarece furnica infectată moare în afara cuibului, devine imposibil pentru colegele sale de cuib să se debaraseze în siguranță de cadavrul ei. În mod surprinzător, această tactică – manipularea gazdelor pentru a le determina să părăsească colonia, astfel încât să moară într-un loc care se potrivește mai bine nevoilor paraziților – este atât de reușită încât a evoluat de cel puțin patru ori în mod independent în rândul organismelor vii.

Paraziții depășesc cele mai avansate cunoștințe de neuroștiință atunci când vine vorba de manipularea comportamentală.

„Există ceva deopotrivă enervant și fermecător în spectacolul unui animal care se mișcă împotriva instinctului său la bătaia de tobe a unui parazit din interiorul corpului său”, scriu neuroetologul Frederic Libersat și coautorul său David Hughes într-un articol din 2019 în Current Biology.1 „Pentru biologi, faptul că astfel de mașinațiuni au evoluat în mod repetat în lumea naturală ne oferă mari oportunități de a înțelege de ce și cum se face manipularea și de a include astfel de adaptări impresionante în cadrul nostru de înțelegere a evoluției prin selecție naturală.” Selecția naturală: cel mai minunat dintre algoritmi.

O altă modalitate prin care paraziții trec de la o gazdă la alta este de a infecta un organism și de a-l folosi ca vehicul sau vector pentru a ajuta parazitul să se răspândească. Plasmodium, parazitul care cauzează malaria, a reușit să stăpânească această tactică. Atunci când se instalează în țânțari, acesta interferează cu capacitatea lor de a bea în mod corespunzător. Ideea este că, dacă țânțarul rămâne însetat, va trebui să extragă sânge de la un număr mai mare de gazde, ceea ce permite parazitului să pătrundă în mai multe gazde.5

În ceea ce ne privește, parazitul afectează capacitatea de coagulare a sângelui nostru, ceea ce îl ajută să treacă din sângele nostru în țânțari. Unele studii sugerează că parazitul malariei poate chiar să facă persoanele infectate să miroasă mai atractiv pentru țânțari. Dacă este adevărat, nu ar fi singura specie care face așa ceva: Parazitul care provoacă Leishmaniasis, o boală tropicală care poate provoca răni pe piele, modifică mirosul gazdelor sale, iar virusul care provoacă febra Dengue manipulează genele din antena țânțarului care afectează receptorii olfactivi ai acestuia, îmbunătățind simțul olfactiv al țânțarului.6 Paraziții pot fi mici și invizibili cu ochiul liber, dar sunt manipulatori puternici.

SĂGETĂTORUL DR. WASP: Viespea-bijuterie Ampulex compressa poate efectua neurochirurgie pe un gândac pentru a-l face docil, ceea ce îi permite viespii să conducă gândacul înapoi în bârlogul său, pentru a-l folosi ca hrană pentru puii săi. Fotografie realizată de Scadidi / Shutterstock.

O altă cale parazitară este una dintre favoritele viespilor: Petreceți ceva timp maturizându-vă în interiorul gazdei, ieșiți când sunteți gata, depuneți ouăle în apropiere, apoi manipulați gazda să aibă grijă de voi și de urmașii voștri.7 Viespile parazitoide folosesc această strategie clasică, sau o variantă a acesteia, cu gazdele lor păianjeni și omizi. În unele cazuri, viespea își face gazda să acționeze ca o gardă de corp. Un studiu din 2008 a constatat că, după ce larvele de viespe părăsesc gazda pentru a se transforma în pupă, „gazda încetează să se hrănească, rămâne aproape de pupă, îi elimină pe prădători cu lovituri violente de cap și moare înainte de a ajunge la vârsta adultă „8.

În alte cazuri, viespea își transformă gazda într-un muncitor în construcții zombie. Păianjenul sau omida deturnată muncește din greu pentru a țese o pânză sau un cocon care să protejeze viespea și puii acesteia, mai degrabă decât gazda – doar pentru a fi ucisă imediat ce a terminat de țesut! Într-un studiu publicat în 2000 în revista Nature, ecologistul comportamental William Eberhard arată că „mecanismul folosit de larvă pentru a manipula comportamentul păianjenului este rapid, aparent chimic și are efecte pe termen lung „9.

O avertizare importantă: atunci când gazdele infectate au un comportament ciudat, acesta nu se datorează întotdeauna manipulării parazitare. Luați în considerare o gazdă care se infectează și apoi se mută într-un nou microhabitat. Aceasta ar putea fi o manipulare: Parazitul ar putea avea nevoie de noul habitat pentru a intra în următoarea etapă de viață, ca în cazul viermelui care iese din greier în apă. Cu toate acestea, gazdele infectate caută adesea microhabitate mai calde pentru a ucide paraziții care le infectează.10 Pentru a ucide invadatorii străini, animalele cu sânge cald fac adesea febră, în timp ce animalele cu sânge rece folosesc surse externe de căldură pentru a-și crește temperatura corpului – căutând o piatră fierbinte la soare, de exemplu. Ambele strategii reușesc să ucidă cu succes paraziții.11

Rezultatul este că, atunci când gazdele infectate se comportă ciudat, nu putem deduce automat manipularea parazitară. Comportamentul ciudat de după infectare ar putea fi unul dintre cele trei lucruri: manipulare parazitară, un simplu produs secundar al bolii sau un răspuns adaptativ al gazdei la infecție, ca în exemplul febrei de mai sus.7 Deoarece toate cele trei posibilități sunt reale, biologii încearcă să fie cât mai atenți posibil atunci când deslușesc interpretările alternative.

Este destul de clar, totuși, că viespea bijuterie Ampulex compressa realizează controlul minții prin micul act de neurochirurgie pe care îl săvârșește asupra victimei sale gândac. Viespea localizează o anumită regiune a creierului gazdei sale gândaci și îi injectează un cocktail neurochimic care pare a fi fost creat cu un scop specific. Injecția precisă a viespii nu paralizează gândacul, dar îi răpește voința de a scăpa – o distincție crucială pentru succesul parazitului.12 Dacă gândacul ar fi paralizat, ar fi prea mare pentru ca viespea să-l tragă. Deoarece gândacul nu este paralizat, mica viespe este capabilă să îl tragă, iar victima se deplasează cu ușurință ca un animal dresat în lesă. În acest fel, viespea duce gândacul zombi în bârlogul său, depune un ou pe victimă și o îngroapă de vie. Pe tot parcursul acestui proces macabru, gândacul nu manifestă niciun interes de a scăpa. Prin utilizarea neurochirurgiei pentru a lipsi gândacul de voința de a scăpa – dar fără a-l paraliza fizic – viespea a creat exact soluția de care avea nevoie.

Soluția este atât de precisă încât este șocantă. Dar poate că nu ar trebui să ne surprindă faptul că paraziții depășesc cele mai avansate neuroștiințe atunci când vine vorba de manipularea comportamentală. La urma urmei, evoluția le-a dat un avans de milioane de ani.

References

1. Hughes, D.P. & Libersat, F. Parasite manipulation of host behavior. Current Biology 29, R45-R47 (2019).

2. Hoover, J.P. & Robinson, S.K. Retaliatory mafia behavior by a parasitic cowbird favors host acceptance of parasitic eggs. Proceedings of the National Academy of Sciences 104, 4479-4483 (2007).

3. Lafferty, K.D. & Morris, K.A. Altered behavior of parasitized killifish increases susceptibility to predation by bird final hosts. Ecology 77, 1390-1397 (1996).

4.  Shaw, J.C., et al. Parasitic manipulation of brain monoamines in California killifish (Fundulus parvipinnis) by the trematode Euhaplorchis californiensis. Proceedings of the Royal Society B 276, 1137-1146 (2009).

5. Lefèvre, T., et al. Chapter 3 Invasion of the Body Snatchers: The diversity and evolution of manipulative strategies in host-parasite interactions. Advances in Parasitology 68, 45-83 (2009).

6. Staniek, M.E. & Hamilton, J.G.C. Odour of domestic dogs infected with Leishmania infantum is attractive to female but not male sand flies: Evidence for parasite manipulation. PLoS Pathogens 17, e1009354 (2021).

7. Poulin, R. Chapter 5 – Parasite manipulation of host behavior: An update and frequently asked questions. Advances in the Study of Behavior 41, 151-186 (2010).

8. Grosman, A.H., et al. Parasitoid increases survival of its pupae by inducing hosts to fight predators. PLoS One 3, e2276 (2008).

9. Eberhard, W.G. Spider manipulation by a wasp larva. Nature 406, 255-256 (2000).

10. Moore, J. The behavior of parasitized animals. BioScience 45, 89-96 (1995).

11. Neese, R.M. & Williams, G.C. Why We Get Sick: The New Science of Darwinian Medicine Vintage Books, New York, NY (1996).

12. Al-Shawaf, L. The why is not the same as the how: Levels of analysis and scientific progress in psychology. Areo (2020).