Între Zamolxe și Culianu

La Cercul de Filosofie unul dintre elevi concluziona la finalul eseului despre ”pierderea sacralității din viața socială a sec. XIX” :

-Înțelegând că vor fi conduși de către atei, oamenii au fost foarte derutați; viața a devenit o colecție de gesturi neterminate și lipsite de sens ca și cum și-ar fi pierdut telefonul mobil.

Se râdea mult la Cerc dar de data asta râsul a pornit de la ălea două tocilare și a continuat până se pregăteau toți de plecare.

-Rahat, ați priceput ideea: ăia se simțeau cum m-aș simți eu fără telefon! Ce-i așa de comic?

Privește sperând ajutor de la proful care devenise roșu la față încercând să nu râdă.

-Andrei, comparația ar putea fi genială dar trebuie prelucrată puțin. Pentru data viitoare fiecare pregătiți maximum două fraze o-ri-gi-na-lee! despre legătura dintre sacru și telefon în viața proprie. La revedere, vă mulțumesc.

În Drumul spre casă profesorul întâlnește 2 mașini de poliție (una cu sirenele pornite) și un microbuz plin cu jandarmi mascați. ”S-au înmulțit ăștia, s-au înmulțit de când Dumnezeu a fost trimis la periferie. Pierderea sacralității întărește instituțiile laice? Hmm…”

Zâmbește ușor plănuind să râdă acasă împreună cu soția de gluma involuntară (dar consistentă în plasticitate) a elevului de la Cercul de Filozofie. Intrând în scara blocului avea deja o idee demnă de un referat serios (”sau poate o viitoare carte?”) De pe primele trepte observă că pe ușa sa de la etajul doi iese cineva dar nu dă atenție ocupat fiind cu formularea ideii:

”Odată cu înlăturarea lui Dumnezeu atributele acestuia, rolul lui social, puterile lui, au rămas vii în oameni dar au fost transferate liderilor și implicit instituțiilor statului girate de acești lideri.
Avem nevoie de un apărător atotputernic, avem nevoie de Dumnezeu că-ci El este speranță, dar bucăți din această nevoie-speranță ne sunt agățate de medici, polițiști, politicieni, judecători etc.”

-Să traiți dom profesor!
–Bună seara!

Jandarmul de la parter care întodeauna îl salutase cu un ”sal’t” rostit cu jumătate de gură acum îl saluta cu respect și oare chiar ieșise adineauri din apartamentul lui? Profesorul de filozofie își urcă scările gândind că trebuie să gândească. ”Puteau fi o mie de alte chestii! Eu gelos? Pfuui!”

Ușa apartamentului era deschisă.
-Bună iubitule! Scuză-mă, trebuie să intru la baie, te descurci da?

Nu sunt urme de musafiri în bucătărie, Patul în dormitor e vraiște ca de obicei. În timp ce gândește ”Puteau fi o mie de alte chestii” trage aer pe nas.

Speranța moare ultima pentru că fără speranță nu se poate trăi. Și când ne ”pierdem speranța” n-o pierdem! O luăm dezamăgiți de acolo unde am (agățat)proiectat-o și o atârnăm altundeva, altcuiva. Și e musai, și trebuie ca să ramânem în viață să o păstrăm undeva vie. (EGO-ul ca sanatoriu al speranțelor dezrădăcinate…)

”Odată cu înlăturarea lui Dumnezeu atributele acestuia, rolul lui social, puterile lui, au rămas vii în oameni dar au fost transferate liderilor și implicit instituțiilor statului girate de acești lideri.
Și aceste instituții ne-au încălecat. Apoi, după ce am capitulat aproape toți, după ce le-am predat
inerent-sacrele-bucăți-de-Dumnezeu,
abia atunci jandarmul mi-a încălecat nevasta.”

Și ca să vă fie oablă când vedeți multe girofare pe străzi, aflați că profu de filozofie este de fapt preot într-o nouă bisericuță de la periferie. I-au dat orele de filozofie și Cercul ca să completeze catedra. Primește ceva bani și speranțele enoriașilor la slujba de la biserică.