(Credeam că) urăsc maneliștii. Greață și repulsie simțeam în preajma lor. De-o vreme, din cauza slujbei îi întâlneam mai des. Destul de des ca să simt că trăiesc într-o lume alcătuită din oameni urâți. Și asta mă deranja destul. Înainte de a-i înjura pe facebook am luat la bani mărunți (analizat, na!) sentimentele și reacțiile mele.
Așa că am început să gândesc (!!) și, vreo 18 minute mai târziu și aflu cu surprindere că urăsc doar bărbații (maneliști). (femeile- nu!(wow!)) Apoi în altă sesiune de consum cerebral constat că nici un individ cu care stau de vorbă ceva mai mult (peste 24 de minute, în cazul meu) și nici ăia sub 160 cm nu-mi sunt antipatici. Îmi devin deasemenea acceptabili ăia cu care sunt obligat să lucrez. Surpriza era destul de mare ca să fiu motivat să continui explorarea.
Apoi am schimbat metoda. îi descriam cu detalii pe cei care îmi provoacă cele mai profunde reacții: Mare, mușchi, (imi vine să zic șmecher) ceafa groasă, gata de ceartă, scandalagiu, vorbește tare, violent (atitudine). Ăla care spune Eu, Eu! Eu! și e gata să umilească pe oricine ca să Eu Eu, Eu! Aruncă gunoaiele pe geamul mașinii (care este de obice BMW negru), sau lasă pe unde trec gunoaie – murdăresc cu deșeuri natura și râurile. Discuțiile cu ei îmi par cam aberante.
Probabil că prietenii mei știau asta despre mine, pare evident și pentru mine acum, Nu urăsc maneliștii ci scandalagii. Și iată, m-am ales cu niște presupuneri despre mine (imposibile, incredibile) pe care le cercetez.
- Se pare că îmi e frică de bătaie.
- O altă presupunere este că sunt (îmi doresc să fiu) unul dintre ăștia, dar îs tormentat și frustrat că nu am curaj(?) să fiu abuziv.
- Când mă cred un untelectual fin mă tentează să spun că ”Nu suport oamenii fără empatie”) Pornită de la premisa confortabilă că-s un filo’soft, hm…
Le-am luat pe rând, cred că a durat câțiva ani:
Frica de bătaie cu consecința că sunt laș. Așa o frică veche și grea că o uitasem. Învățasem să mă feresc de ei repede, de la distanță și nu mai luasem bătaie demult. Aveam chiar metodă să le devin simpatic. Când în copilărie?
11 poate 12 ani. Chiuleam și n-am vrut să le dau mingea de ping-pong. Sânge, uniforma ruptă, cabinetul școlii, creierii zdruncinați. Oare ce lipsește (ce am șters) din povestea asta? Că acum, privind copilul care eram, sunt mândru de el. Umilința de a fi viu dar atât de fragil, atât de neputincios se pare că m-a zguduit pe interior. Mă simțeam incapabil să traiesc într-o lume în care oricând este unul mai mare cu 5 ani care să-ți tragă un cap în gură. Ah, îmi amintesc, m-am răzbunat! Crud și înverșunat i-am urmărit până i-am aruncat unuia o cărămidă în cap de la etaj. Cunoșteam clădirea aia în construcție ca nimeni altul, i-am înjurat apoi și am fugit căci mă alergau. Nu m-au putut prinde niciodată. Dar răzbunarea asta a fost doar un film din capul meu, am povestit-o la mulți dar nu s-a întâmplat. Minciuna era o poveste despre mine cum că sunt nemilos până la finalul filmului și povestea a devenit parte din mine. Atunci a apărut prima crăpătură între ce sunt și ce afirm (și cred-știu!?) că sunt.
Dumnezeule mare! Ce greu mi-e să scriu cinstit toate astea! Povestea care nu s-a întâmplat niciodată are mai multe detalii decât unele întâmplări reale! Dar arheologia internă este fabuloasă: Povestea de mai sus care mă face mândru de preadolescentul care am fost, a început înainte de a mă naște; Povestea mea legată de violența fizică începe cu o crimă dublă de acum 75 de ani!
Unul din neamul lui Cârstea s-a opus vehement și hotărât colectivizării. Polițistul din sat a încercat să-l forțeze și într-o busculadă pe uliță, de față cu mulți alții, l-a împușcat pe Nicolae Cârstea. Oamenii au rămas înlemniți. Polițistul, probabil la fel de șocat, a scăpat pistolul din mână. În acel moment, Dumitru Cârstea, fiul celui ucis, care asistase ținut de mamă lângă fusta ei, a luat pistolul de jos și l-a împușcat pe polițist în piept. Avea 10 ani, toți cei de față au declarat ulterior că polițistul cuprins de remușcări s-a ”sinucis cu arma din dotare”. Dumitru a crescut 2 băieți pe care i-a învățat că ”mai bine să mori decât să te lași călcat în picioare”. Și 4 sate împrejur știau toți de frica ăstora din neamul lui Cârstea.
Eu am crescut pe acolo. Nae și Costel Cârstea erau verii mei! Nimeni nu se atingea de mine orice le-aș fi făcut. Ba mai rău: cred că profitând de verii mei am umilit în copilărie niște băieți mult mai mari decât mine. Câteodată veneau la oraș să-mi regleze statutul pe strada mea. Se pare că (!!) am fost un bătăuș timid, ascuns după pumnii cei mari ai lui Nae, dar aveam veleități de bully. Îmi plăcea să-i văd împreună cu tatăl lor la horă în sat. Întodeauna ieșeau învingători.
Costel a murit, Nae sper să nu ia coronavirusul, am rămas probabil cel mai în vârstă și deci cel mai violent din neam. În urma mea sunt în curând 4 băieți care vor fi victime sau vor fi bully. Sau și una și alta – ca mine.
După ce mi-am luat un cap în gură la 12 ani eram prea mare să-l chem pe Nae. Așa că în anii următorii ani l-am provocat la bătaie de câteva ori pe unul mai mare ca mine care mai făcea și niște sporturi de contact. Am luat-o pe coajă de fiecare dată dar am stabilit clar că nu sunt laș. În adolescență este foarte important să știi sigur cine ești.
Din când în când, datorită felului în care mă descurc prin Lume mă mai întreb (nu fără motiv) dacă sunt laș. Nu trece mult și intru într-o busculadă evitabilă și de obicei încasez demn.
Timpul face ceea ce omul nu poate din lipsă de clarviziune față de el însuși: recunosc acum că îmi este groază cumplită și mi se pare imposibil de îndurat umilința. Și asta o încasez de la social, cu bătăușii mă descurc foarte elegant.
O parte din săpăturile psihice au fost făcute în depresie. Încet încet aflam de ce am renunțat la câteva slujbe, de ce am părăsit-o pe cutăreasca, (făcea scandal în public) Toată istoria mea, felul în care mă descurc la servici, reformulam, filtram tot, prin teama față de umilință.
Când gândurile se combină cu depresia încep să mă simt handicapat. Mai degrabă unul social, de vreme ce sunt atât de vulnerabil, atât de temător; Când frica stă acolo aprinsă risc mai puțin ca alții, mă lupt pentru propriile interese mai puțin decât alții și sunt ușor de păcălit când sunt abordat pe un ton mai blând.
Săpând în trecut mi-am amintit altă (re)sursă probabilă: În prima zi de școală, fiindu-mi rușine să-mi cer voie la toaletă, am făcut treaba mică pe mine. În bancă, de față cu viitorii colegi de clasă am comis-o. O fi ]nceput totul aici?
Am luat note foarte mari la școală vreo 11 ani ca să șterg amintirea acelei zile. Am devenit extrem de empatic și puteam oricând să aplanez o ceartă. Am prieteni în găști extrem de diferite între ele. Am în agenda telefonică un parlamentar(acum ministru), un interlop recuperator(sau mai grav), un posesor de arme de foc, un ziarist celebru, și agenda e mare menită să mă simt eu, ok printre oameni. Sunt bun actor, bun povestitor, simpatic oricui în 5 minute, nu știu să fi avut vreodată dușmani.
Și timpul (timp alocat meditației) face ceea ce omul nu poate face din lipsă de clarviziune față de el însuși: Am fost incoruptibil în jobul unde era muultă șpagă de primit. Nu m-am îmbătat niciodată prea rău, Iar când am fost acuzat pe nedrept am sunat avocatul. Am schimbat zeci de joburi dar nicăieri nu mi s-a imputat ceva incorect. Și toate astea ca să evit momentele umilitoare. Frica de umilință m-a făcut cel ce sunt. Așa cum sunt.
Îmi amintesc greșeli mari, momente de cumpănă a vieții, îmi amintește acum mari pericole de care am scăpat miraculos dar de data asta înțeleg miracolul: aceeași mare groază de penibil despre care credea acum 10-15 ani că este ură față de maneliști m-a transformat în ceea ce sunt, sensibil și bun manipulator al atmosferei formată din senzații umane în jurul meu. Și nu sunt laș, aleg doar inteligent bătălia în care mă bag cu cine mă bag(alături) … (Hm, :-)))
Mai fac câte o gafă, nu îs tot timpul calibrat, dar am sclipiri de geniu în comunicare (când pericolul este prezent!); Acum știu că am o superputere, o calitate a ființei pe care mi-am antrenat-o din prima zi de școală sau poate dinainte.
E plină lumea de astfel de povești aflate undeva în șantierul umbrei. Cel care urăște politicienii, cel care e dezgustat de compatrioți, femeia care si-a ratat juma de viață crezând că are sânii prea mari, Doamna care în tinerețe a fost abuzată, etc.etc.etc.
Între Zamolxe și Culianu 
Lasă un răspuns