Cei ce nu cred în minuni. Sunt handicapați în anumite situații.
Și se află într-un mare pericol.
Doi oameni se îmbolnăvesc de o boală ciudată și mortală în fața căreia medicii răspund cu ”încercăm deocamdată…”
Unul privește realitatea ca un mecanism cauză-efect (terțul exclus) care trebuie să fie perfect logic.
Celălalt este cam ”prostovan” și crede că există Dumnezeu. (În secret, și între noi fie vorba, tipul crede că el este dumnezeu…) Dar ȘTIE că are un rezervor de unde s-ar putea scoate niște miracole.
Ei bine, este clar care dintre ei va lupta? (până la capăt și dincolo de posibil)
Atunci când ești rămas fără nici o speranță, fără nici o cale de ieșire (Când e nasol rău de tot!) Atunci, acolo, nu ți-ar prinde bine să porți cu tine credința autentică în supranatural?
Doar atât face diferența între viață și moarte: credința realăă, că există forte care nu-ti aparțin mai mari decât tine.
Păi, ce mai aștepți !
Recunoaște că ceea ce deștepții, premianții Nobel, și dădătorii de sfaturi nu știu încă
este infinit.
Nu este prea mult de discutat aici că apare o cacofonie filozofică:
Zici că crezi ce crezi, dar crezi, sau crezi că crezi?
Crezi că știi ce-i folositor să Crezi?
Haida, haida nu fi leneș!
Între Zamolxe și Culianu 
Lasă un răspuns