Între Zamolxe și Culianu

Se scrie conjectură dar între matematicienii de unde am fugit parcă mergea și așa.

E o ipoteză. Dar una care este foarte atrăgătoare pentru că te duce foaarte departe cu rațiunea și mersul pe fluxul logicii este cel care îți dă fiori de plăcere mici și mulți de parcă ai primi like la fiecare secundă la poza de profil.

Cojectura este următoarea: Nu poți să urăști și să iubești în acelaș timp.

Adică ești în ceartă cu părinții, urăști un fost prieten care te-a înșelat, Vezi roșu și-ți crește tensiunea când asculți manele, Dac-ai fi dictator pentru o zi l-ai executa pe Dragnea-sau-Iohanis,

atunci urăști și conform cojecturii nu ești capabil de Iubire. (cu majusculă i-ul!)

Sau iubești? Mai mult decât propria viață unul sau mai mulți dintre următorii: copilul, familia, Isus, alcoolul. În cazul ăsta treci cu vederea și metehnele lui Dragnea odată cu metehnele celor iubiți. Deci ura era palidă și dispensabilă.

Cojectura e bună chiar neadevărată: Suntem sociali și ne croim viața in așa fel încât evităm pe unii și-i frecventăm pe alții. Ești cu spatele la cei pe care îi urăști și ești în acelaș timp către cine iubești.

Fie că iubești, fie că urăști, fie că le faci pe amândouă =>(rezultă că) Nu ești liber !

De aia mi se face un dor sănătos de absolut. (Și iubesc nebunii)

Și totuși cum ar fi să nu urăști deloc niciodată? Reciproca conjecturii zice că atunci când i-ai iertat pe toți nu mai iubești pe nimeni.

Dacă avem simetrie in afecte nu cumva avem același grup de neuroni pentru aceste afecte?