Între Zamolxe și Culianu

Este un marker, un indicator al rezistenței (antifragilității chiar- vezi definiția mai jos) sistemelor sociale de la umanitatea ca sistem (societatea globală) până la orice instituție creată de oameni. ”Skin In The Game” (SGIT) este vechiul concept al selecției naturale aplicat sistemelor sociale.

Este chiar o metodă revoluționară de a sesiza cine minte, cine manipulează cine câștigă (?oare) dar nu se vede cine are dreptate, în tot acest vacarm social în care suntem înecați.

Pe scurt: cine zice ceva dar nu își pune pielea la bătaie vrea să pună pielea altora pe băț.

Pe larg:

Timpul aduce neprevăzutul, numit stress, numit entropie, timpul aduce moarte (dacă vorbim pe șleau) și asta (impermanența!) este regulă de la atomul din intestinul gros până la  Laniakea (cluster de 100 000 galaxii). E clar? Nimic ((ne)plăcut sau provocator) nu durează.(punct!)

Unele obiecte, organe interne, unele relații între oameni, sunt fragile la stress, unele sunt rezistente (robuste) în trecerea prin timp. Se pare că există unele obiecte, relații, (chestii!) cărora le priește stresul, aleatorul, riscul și incertitudinea.  Nassim Nicholas Taleb  le numește antifragile.

„Some things benefit from shocks; they thrive and grow when exposed to volatility, randomness, disorder, and stressors and love adventure, risk, and uncertainty. Yet, in spite of the ubiquity of the phenomenon, there is no word for the exact opposite of fragile. Let us call it antifragile. Antifragility is beyond resilience or robustness. The resilient resists shocks and stays the same; the antifragile gets better”

Nassim Nicholas Taleb

Unele chestii profită de accidente; Cresc și se dezvoltă expuse trecerii timpului, aleatoriului, dezordinii și stresului. Unele chestii (sisteme complexe) iubesc aventura, riscul și incertitudinea. Totuși deși sunt multe sisteme d’astea nu există un cuvânt pentru opusul fragilității. Haideți să-i zicem Antifragil. Antifragilu’ este dincolo de robust. Cel tare rezistă șocurilor și rămâne acelaș; antifragilul devine mai bun.

Ăia care-și permit să facă ceva pentru o lume mai bună trebuie să-și răspundă pe larg la întrebarea: ”Ce fel de lume vrei?”

Politizând abrupt în România de azi pentru ”urmașii urmașilor urmașilor urmașilor” cum zicea Ștefan cel Mare și (de-o vreme)Sfânt, vrem o țară antifragilă.  Și nu plecați, există implicații pentru #rezist (eți),  #just (ție),  #corupt (ție) și #poli (ție) .

Nu ar fi cazul să mă bag eu în subiectul ăsta, când ești cu-curu-cucu în 2 luntri nu poți să te bagi că te javrești. Dar fiecare poate trage singur concluzii dacă avem metodă de a discerne clar care politician minte-manipulează și care are vrea să pună pielea altuia pe băț  în tot tămbălăul ăsta care te ia (ți-o dă) pe sus.

Cam asta face Taleb în articolul pe care îl plagiez mai jos.

Ce inseamnă să ai pielea la bătaie? Să îți pui pielea în joc? Să riști dacă vrei câștig.

Se pare că există un aspect mai important: filtrarea și facilitarea evoluției. Pielea la bătaie – ca filtru – este pilonul central pentru funcționarea organică a sistemelor, fie că este vorba despre oameni sau natură.

Dacă deciziile nu sunt luate de oamenii care plătesc pentru consecințe, lumea devine vulnerabilă până la colapsul sistemic total.

Este un instrument de gestionare a riscurilor de către societate, înrădăcinat în ecologia partajării riscurilor atât în ​​sistemele umane cât și cele biologice. Căpitanul care scufundă nava nu va mai avea o navă.  Comercianții ce riscă orbește dau faliment. Șoferul imprudent moare mai repede.

Sistemele nu învață, deoarece oamenii învață individual – acesta este mitul modernității. Sistemele învață la nivel colectiv prin mecanismul de selecție: prin eliminarea acelor membri care reduc capacitatea întregului, cu condiția ca aceștia să aibă pielea în joc.

Exemplu 1: Dacă profesori la facultatea de medicină educă incapabili (iau șpagă…) mulți oameni (care nu au profitat de sistemul defect) mor. Și mor în locul lor fără să-i julească pe autorii crimelor. Sistemul medical intră de aceea în colaps (mai încet decât ne-ar place, dar intră) .

Exemplul 2: Ca să își elimine riscul social si sa mascheze ciordeala se fac măsurători: un politician spune „Am îmbunătățit creșterea economică și PIB-ul” dar asta se face fără să se mai măsoare prețul, adică (in cazul RO) datoria externă (criza!) lăsată nu urmașului său ci urmașilor urmașilor.

În plus, asumarea riscului a fost un cod moral inevitabil pentru ultimele patru milenii, până în ultima vreme. Conducătorii de război trebuiau să fie războinici.  Alexandru Macedon, Hannibal, Scipio și Napoleon nu numai că au fost în bătălie, dar și-au primit autoritatea dintr-un curaj exacerbat dovedit în campaniile anterioare. Curajul este singura virtute care nu poate fi falsificată (sau măsurată). (interesant…) Lorzii și cavalerii erau persoane care și-au schimbat curajul pentru statut, deoarece contractul lor social era o obligație de a proteja pe cei care le-au acordat statutul. Această supremație a celui ce-și riscă pielea, fie că este războinic (sau critic, comerciant), a predominat aproape tot timpul în aproape toate civilizațiile umane;

excepțiile, cum ar fi Egiptul faraonic, finalul imperiului Roman, sau Dinastia Ming în China, în care birocratul sa mutat în partea fără riscuri sus în ierarhie, au fost urmate de colaps.

Și acum mut (încerc să) aplic teoria de mai sus in România mea unde pare că totul depinde de Tov. Dragnea și Herr Iohannis. Cine are pielea la bătaie? Se observa clar (mă intreb) cum fiecare Mascul de Stat incearcă să poarte lupta riscând pielea unor femei? Este evident cum militanții din stradă riscă mult mai puțin (pe termen scurt, e drept) decât personajele pe care le susțin? Cei mutați in țări care nu extrădează mai au pielea în joc?

Un mic (mare?) baron local îmi explica toate astea înainte de alegeri dar nu am fost atent știindu-l cam analfabet… Nu mă apuc să trag concluzii (deocamdată…) De fapt încerc să mă conving că nu am pielea la bătaie…. și asta se poate numi lașitate, hmm,