Adevărat este că opera unui artist e mai valoroasă după ce respectivul a dat Ortu’.
Pentru că nu-i iubim pe cei foarte diferiți de noi, sau egoul necesar operei era dezgustător.
Oricum, Adrian Păunescu știa:
Precuvantare
Simt inima dictându-mi ritmul ei
Și-ncep să scriu așa cum ea îmi bate
O carte pură, fără de idei,
O carte de pasteluri vinovate
Că-n fiecare vers sinucigaș
Mereu e o întâmplare care plânge,
Mereu e condamnat un peisaj,
Mereu natura e un desant de sange
Și inima îmi spune să pun munți
Și vai să pun în vers, păduri și nume.
Să uit că noi ca oameni stăm infrânți
Spre-a fi învingători tot noi ca lume.
Natura e sătula de idei,
Și a găsit vindecătoarea cale,
Noi suntem numai copiile ei,
Ea-i seiful actelor originale.
Acuma când murim ne-ntoarcem blând
Cu toții spre ediția cea pură
Și ploile ne-așează murmurând
În matricea primară din natură.
Am fost risipitori și guralivi,
Am urmărit halucinante țeluri,
Murim, redevenind definitivi,
Spre-a reintra în temple și-n pasteluri.
Iată de ce simt inima în piept
Dictându-mi ea pasteluri pentru-o carte
Și-un trăsnet din natură mai aștept
Ce scriu aici să ardă mai departe.
Adrian Păunescu
Între Zamolxe și Culianu 
Lasă un răspuns