Între Zamolxe și Culianu

„Istoric, adică evolutiv-uman, popoarele trăiesc numai prin fapta precursorilor şi revoltaţilor. Aceştia tulbură ca nişte demoni, perpetuu nemulţumiţi, beatitudinea lenei spirituale a contemporanilor, le deşteaptă iluzii şi apetituri, le răscolesc patimile, le dărâmă preţiosul echilibru al perfectei inerţii. Fie că atunci masele populare se încaieră în războaie, fie că folosesc paşnic gândul născocitorilor, mimetismul şi utilitarismul ancestral biciuit şi de instinctul curiozităţii – care e mai vechi decât însuşi omul – le împinge să aducă modificări, mai mult ori mai puţin adânci, sacrosanctelor lor tradiţii.

Puterea aceasta uriașă a creatorilor de gânduri noi a fost aproape în tot cursul istoriei omenești confiscată de oligarhiile ori autocrațiile, care conduceau politic marile mase populare: fiecare nou exemplar de supraom a fost repede înrolat, catalogat, uniformizat, în casta preoțească, curtea monarhică, ori clientela politică, a conducătorilor cu sabia ori cu icoana, a diferitelor state ori națiuni. Cei recalcitranți au fost suprimați: cu binevoitorul concurs al mulțimilor slabe de minte

Democrația contemporană, fie burgheză fie socialistă, e stăpânită de ideea răspândirii culturii în masele largi ale muncitorimii. Dar marea erezie a creării de genii prin fabricile de cultură, care sunt Universitățile și Academiile, începe a pierde din ce în ce teren. Cu foarte mare părere de rău Pontificii înțelepciunii dogmatizate încep să recunoască neputința lor de a crea altceva, decât niște docili papagali intelectuali și niște gelatinoase nevertebrate etice. Școala oficială începe să recunoască că toate doctoratele de știință și diplomele de artă ale lumii nu pot face dintr-o maimuță cu dar suficient de imitație un creator de valori noi spirituale. Încep să recunoască monumentalii șefi de școli, filozofice, artistice, științifice, că școala, ca instituție educativă a mulțimilor, nu are rostul mecanic, militarist și trivial al uniformizării gândului și al reglementării creației, ci datoria mult mai modestă a dezanimalizării capetelor.

Avem azi apreciatori de artă, avem cunoscători de vinuri și de cai de rasă, dar n-avem prețuitori de suflete noi. Nu vezi pe nimeni bucurându-se, fiind fericit, că în mulțimea purtătorilor de ghiozdane de școală a găsit un anarhist al legilor actuale ale gândului, un neliniștit, un chinuit căutător de legi noi. Dimpotrivă, cel mai iubit, între puii de oameni care se ridică spre conștiință proprie, e cel mai docil dintre memorizatorii înțelepciunii consacrate.

Noutatea spiritului are nevoie de libertate, de aer larg. Și libertatea nu poate înflori în turmă.

Libertatea spiritului nu crește de asemenea nici acolo unde omul e robit de trup. Iubirea ideii e un lirism deplasat în lumea în care „timpul e bani”. De o sută de ani omenirea trăiește în crezul materialist: economic, scial, istoric. Întreaga luptă pentru viață a umanității contemporane se dă între Capital și Muncă. deprins a cumpăra Inteligența când are nevoie de dânsa, pentru înmulțirea averii, ori înfrumusețarea vieții,

Pentru că e fără putere fizică, pentru că e puțin numeroasă, pentru că e supărătoare în cererile ei de sacrificiu, nerentabil, pentru inutila urmărire a idealului, Inteligența creatoare contemporană, e în totalitatea ei zdrobită: de masivitatea impertinentă a bogătașului care asudă grăsime și de brutalitatea greoaie a proletarului care nu se gândește decât la mai multă pâine. Ținta oricărei cheltuieli de energie în lumea actuală e sporirea productivității. O monstruoasă stoarcere a tuturor puterilor pământului și omului, ca să dea cât mai mult material asimilabil pântecelui și poftelor inferioare. Orice idee e valorată după interesul – pragmatic – pe care-l deșteaptă. Orice instituție ideală a societății e mecanicizată industrial.

Desigur, fiecare păcat social se reflectă la un popor în toate așezămintele lui. Într-o lume de seci și de utilitariști josnici conspirația generală a neisprăviților va popula cu reprezentanți de-ai lor cele mai înalte locuri în ierarhia responsabilităților social-culturale ori social-politice.

Doar sub imboldul idealismului mistic popular, trezit întotdeauna puternic în epocile de mari răsturnări și revoluții, doi-trei oameni de inimă pot pune la cale, susținuți de acest ambiant încrezător și cald, mari reforme spirituale, pe care în vremurile obișnuite nu le-ar fi adus o evoluție de decenii ori secole.

Și ridicându-ne din țărâna care ne trage la dânsa, proclamându-ne una cu spiritul viu al Lumii, noi împlinim comandamentul legii vieții pe pământ: de la sub-om, la om, de la om, la zeu.

Și cum nimeni nu știe ziua și ceasul când chiar popoarelor le e dat să se săvârșească în viața trupului, e graba mare ca sufletul națiunii mele să înflorească deplin, înainte ca destinul să unească din nou trupul ei cu natura mamă din care cu milenii înainte s-a trezit la viață.

Desfă-ți dară aripile, suflet al națiunii mele, lovește cu ele puternic și larg aerul lumii de jos și ia-ți ca un vultur zborul în țările senine și curate. De acolo ochii tăi vor vedea încă mai limpede întreaga icoană a lumii și vieții, dar nu vei mai respira miasmele aducătoare de somn, inerție și moarte ale putreziciunii materiei care dospește în adâncuri. Și solitudinea calmă a cerului te va reînvăța olimpicul ritm constant al eternului, netulburat de moarte, al legilor veșnice după care trăiește Infinitul, din care, ca lumina eternă, răsfrântă în spațiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul, viața.”