Cei care au ridicat praful pe drumurile Indiei se saluta acum cu „Namaste” când se întâlnesc pe-aci prin bătrâna Evropă. E emoționant să-i privesc știind că vorba asta se traduce (zic ei) „Salut acea parte din tine care este Dumnezeu”.
Salutul din Maramureș „Slăvim pe domnul nostru Isus Cristos” ; „Aleluia Amin” este mai creștin și deci mai puțin universal(?). Iar cotidianul „Saluut! Ce mai faci?” pare absolut gol de semnificație ca semn al degradării sacrului pe aici.
Ooh, degradarea sacrului iată o idee pe care aș putea să mă mâțâi în public printre alte miorlăieli la fel de justificate de actuale vremuri.
Dar (Dar!) ia stați așa, mai citiți încă un minut: Noi pe aici prin țările „civilizate” de câta (prea mult?) timp ne zicem unu altuia „Domnule” care se traduce dacă vrei prin „Ești pentru mine precum Dumnezeu atâta timp cât vorbim” sau „Te ascult ca pe Dumnezeu”
De ce nu? Că de acolo ni se trage apelativul ăsta! Este suficient să găndești, să-ți amintești sensul sacru al cuvântului de câtre ori îl rostești și
Tadaaam! iată totul (Sacrul) recuperat în ființa-ți!
Vă avertizez că oamenii cu care vorbiți de acum încolo s-ar putea să simtă greutatea originară de sens pe care o pui. Dacă o pui. Încearcă!
Între Zamolxe și Culianu 
Lasă un răspuns