Între Zamolxe și Culianu

ora 4 dimineața

Mergeam către gară si trec pe lângă un angajat al companiei locale de salubritate care bombănea măturând bulevardul. Nu privea în direcția mea și am concis „Săracu om vorbește singur, lucrează pe strada pustie la ora asta și își ține companie cum poate și el”. Ajung mai aproape și constat că omul avea un hands-free înfipt în ureche și povestea cu cineva la telefon.

Bune trenurile ăstea de noapte! Întârzie câte 40 de minute, apoi trăncăne hipnotic lăsându-te să te joci cu gândurile fără grabă și fără cine-știe-ce scop.

Cu ocazia trecerii pe lângă măturătorul de stradă (recunoașteți că vă sună peiorativ?) în noaptea aia m-am reîntors (că gândurile mi-o cam luau razna) la două întrebări:

1# De ce uneori în fața unei realități prima mea intuiție este câș?

2# Ce ar trebui să schimb în mine ca să nu se mai întample?

Pe la ora 8.30 aveam în cap un program de antrenament în urma căruia deveneam măcar un Jedi. Au trecut vreo 2 ani de atunci. Încă mai lucrez la programul ăla de dezvoltare.

Încă mai lucrez la asta!  Și de aceea între Jedi și mine este aceeași diferență ca intre  un fotbalist și un spectator de fotbal.