Între Zamolxe și Culianu

Am o porumbiţă
Într-o lădiţă.

Când suferă din dragoste, durerea nefiind fizic localizabilă, omul are impresia că a aflat cum e să te doară sufletul. E doar o lecţie, un pasaport pentru un tărâm despre care nu stiai că există, o invitaţie de a scotoci in altă lume. Poate singura adevărată, zic unii maeştri.

Când privesti soarele răsărind, când norii trec prin tine ca trenu’ prin gară, când ţi se aşază un fluture în palmă cred că sufletu este locul unde se simte ceva. Când un copil zâmbeşte ţi se „înmoaie sufletul”. Alteori e rău, şi „ţi se rupe sufletu’”

… Să fie sufletul cel de-al şaselea simţ? …

În timp ce îmbătrânesc, oamenii se disociază încetul cu încetul de propriul corp; Realizând că identitatea sa este altceva decăt trupul (inerent degradabil) cuvinte auzite în tinereţe încep să îşi găsească sens. Pe măsură ce îmbătrânesc oamenii umplu cu sens cuvântul suflet.

Ca si dragostea (iubirea nah,) cuvântul suflet este foarte folosit deşi nu are o definiţie unanim acceptată. Participă în expresii cotidiene „lasă-mă să-mi trag sufletu’” „o strânsăşi de-i ieşi sufletu’” „ce să mai găsesc, sufletu’!” Frecvenţa mare a cuvântului în limbaj este dovadă a unei cunoaşteri empirice si/sau intuitive a sensului (altă supoziţie n-am!)

Cumva undeva înăuntru nostru ştim deci despre ce este vorba. Ştiam deasemenea că reuşeşti în viaţă “punând suflet în ceea ce faci” Păi şi? De ce nu suntem “cu toţii fericiţi ca nişte regi” ca la finalul unui roman de Steinbeck? (Joia Dulce)

Am o porumbiţă
Într-o lădiţă.

Dacă zboară porumbiţa
N-am ce face cu lădiţa.

Ghicitoare culeasă in satul Gemeni comuna Dîrvari Mehedinţi.