Între Zamolxe și Culianu

I-am admirat pe tinerii ăia dar nu am fost capabil să le fiu alături. Pe vremea aia mă scuzam cu famile ,doi copii, greutăţi etc dar acum ar fi cinstit să recunosc că mă credeam „mai util după„.

La „Momentul 1” eu şi mulţi alţii nu eram acolo decât să ne răscumpărăm cumva umilinţa; nu ne trecea prin cap să luptăm împotriva aparatului represiv al dictatorilor şi am fugit cu prima ocazie.

Securitatea ceauşistă avea oameni specializaţi în controlul maselor (Apăreau în frunte de câte ori România câştiga câte un meci de fotbal şi microbiştii se strângeau peste o mie de persoane sa sărbătorească pe stradă) În cazul manifestaţiilor antiguvernamentale aceştia aveau sarcina de a prelua conducerea manifestaţiilor şi alţii aveau sarcina de a disocia participanţii prin acţiuni evident antisociale. Şi toţi ăştia au fost prezenţi acolo cu efectivele complete. Dar atunci au pus gaz pe flacăra care trebuiau să o stingă.

Cei care s-au bătut cu Poliţia seara şi restul nopţii din care eu nu am decât „Momentul 2” erau

a) Securişti printre manifestanţi.
b) Agenţi straini (ruşii şi ungurii sunt confirmaţi oficial)
c) Interlopii oraşului Timişoara care abia aşteptau să bată nişte miliţieni…
d) Oameni extraordinar de curajoşi care voiau să îl dea jos pe Ceauşescu. Aceştia erau peste 75% din total dar atomizaţi, nu se cunoşteau între ei. Ciocnirile, violenţele spargerile, arestările şi maltratările le săvârşeau cei menţionaţi la punctele anterioare.

Acum mă gândesc la cât de divizată este azi societatea actuală. Se înjură intre ei români politicieni, poliţişti, ţigani, unguri, interlopi, pensionari, bugetari etc etc Înafara ţării comunităţile de români se sfâşie între ei.

Vreau să spun că se poate! Se poate într-o singură noapte să uităm toate diferenţele dintre noi si să devenim împreună mai puternici decât orice represiune. (li se spune forţe de ordine astăzi…) Repet: se poate!

După noaptea aia dintre 16 si 17 decembrie 89 brusc oamenii erau alţii. Am fost atât cât m-a ţinut curajul acolo şi ştiu cât de uniţi pot să devină cei mai diferiţi oameni dacă au un duşman comun şi o victorie (mică) împreună.

Mă simt uneori cetăţean de căcat al unui popor de căcat care îşi merită soarta de căcat. Dar acum îmi amintesc acele zile şi ştiu că totul se transformă într-o clipă şi devenim unul cu altul mai buni decât ne-au lăsat să credem că putem fi.

Nu despre 1989 este vorba, Iată o istorie locală din primul razboi mondial:

Prin surpriză, trupele austro-ungare și germane conduse de Generalul Erich von Falkenhayn comandant al armatelor din Transilvania, prin ordinul generalului Kühne, ocupă Turnu-Severin în seara zilei de 2 noiembrie1916.

La 11 noiembrie 1916, pornind de pe delalul Malovățului, trupele române comandate de colonelul Demetriad primesc ordinul de recucerire al orașului. Între 11 și 24 noiembrie, dinspre est (Brigada 1a comandată de colonelul Stavrache), nord-est (brigada a 2a, a colonelului Lupașcu) au loc lupte deosebit de grele în câmpia Severinului, în apropiere de Cerneți. În ziua de 23 noiembrie, sosind dinspre Târgu-Jiu se alătură bătăliei pentru Severin trupele detașamentului „Tăut”, iar dinspre vest sosesc trupele grupului de armate „Cerna” (Divizia 1 de Infanterie Turnu-Severin) care începuse retragerea din Culoarul Timiș-Cerna. Situația recuceririi era delicată, tunurile românești neputând face foc la puterea maximă, mulți dintre ofițerii și soldații români având casele și familiile în Turnu-Severin. Soldaţii au cerut să atace oraşul la baioneta ca să nu tragă către propriile familii. Si l-au cucerit.

Pentru că înainte de orice

Se poate.