Între Zamolxe și Culianu

Acum înţeleg de ce iubesc România:

Este locuită şi condusă de gunoaie;

Din ce în ce mai rar, intâlnesc oameni reali şi atunci toată afecţiunea-mi  zăgăzuită se revarsă brusc şi mult recuperând aşa mii de neplăcute cotidiene putori.

Este plină de deşeuri  şi mizerii –  singura mostenire pe care o lasă concetăţenii mei posterităţii;  Cand peste o gramadă de plastice si cârpe un corcoduş îşi scutură petalele îmi dau lacrimile de fericire.

Nu frumuseţea naturii ma zguduie din temelii ci contrastul între natură şi gunoaiele oamenilor.   Nu caut compania prietenilor pentru că mi-e bine, eu mă retrag printre cei care mă acceptă ca să întorc spatele majorităţii.

Iubesc oamenii aştia pentru că mă feresc de ceilalţi.

Ţopăi fericit prin păduri pentru că am scăpat de gunoiul numit oraş. Dragostea şi abjecţia se potenţează reciproc.

Şi acum, că pricep de ce iubesc România mai am de facut o singură mică ajustare înainte de a o lăsa copiilor mei:

Vreau s-o întorc pe dos.